Imi tot spun: "E ok, nu doare. O sa fie bine"; adevarul e ca doare al dracului de tare. Daca as putea, mi-as baga un patent in torace, as distruge coastele si mi-as scoate inima cu el. Definitiv si irevocabil. Dar uite ca nu se poate. Si uite asa tre' sa sufar eu ca proasta. Pentru ce? Pentru NIMIC. Ma agit, ma zbat ca intre viata si moarte, dar daca ma gandesc mai bine... E in zadar. Problema e ca povestea se repeta la nesfarsit. Sunt in dubii. Ori sunt eu ciudata, ori dau numai peste oameni nepotriviti. As fi in stare sa-mi scot inima din piept si sa i-o ofer. Doar ca nimeni nu vrea asta. De fiecare data cand imi scot sufletul la suprafata, ajung sa plang in pumni si sa ma sfaram in bucati. Imagineaza-ti ca cineva iti rupe pielea bucatica cu bucatica, fasie cu fasie. Ei, exact asa ma simt eu acum. E inimaginabil ce simt. M-am mai simtit asa... Dar, parca pe masura ce cresc, durerea asta se intensifica si cred ca undeva in viitor va atinge apogeul. Mi-e frica sa nu cedez. Nu prea m-am gandit la asta... Si stiu, mai am mult de trait, de vazut, de simtit. Dar totusi sunt om. Sunt om si ma doare. Simt ca oasele mi se rup in mine, ma simt neputiincioasa, folosita. Ma simt... Neapreciata. Poate nu am gasit inca omul care sa ma aprecieze la adevarata mea valoare.
Sa stii ca pot mai mult. Pacat ca nu vrei sa ma cunosti asa cum ar trebui defapt.Nu-ti pare rau, stiu, simt asta. Poate sa iti para rau daca tie nici macar nu-ti pasa? E chiar imposibil. Dar nu-i nimic. Regretele o sa-si spuna cuvantul intr-o buna zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu