sâmbătă, 12 mai 2012

Arzi

Si caut un raspuns, nimic mai mult
De ce te-ai cufundat in gandul tau profund?
De ce cu-al vietii lant te-ai stramtorat?
De ce? Doar un raspuns, te rog... Eu n-am uitat.
Ai ars un sentiment inaltator, si strigi,
Asemeni unui muritor,
Cu glasul tau deschizi o poarta spre Infern
Acolo unde chinul iti va fi etern.
Eternitate si nimic mai mult
Singur intre nebunii de temut
Vei vrea sa te intorci aici, dar nu
Sufletul tau e condamnat, iar tu
Tarandu-te spre poarta ai vrea sa iesi
Degeaba, esti condamnat pe veci
Eternitate si nimic mai mult.
Eu n-am uitat, tu m-ai uitat de mult.

DA.

Mi-as dori sa-i dau turn off inimii, sa nu mai simt nimic, sa fiu ca o nevertebrata, rece, nepasatoare. Sa nu ma mai intereseze de nimic, de nimeni, sa fiu buna doar cu persoana mea si atat. Sa fac ce-mi spune creierul si nu inima, sa gandesc cu orice altceva inafara de ea. Stiu ca pare ciudat ceea ce scriu aici, dar m-am saturat sa ma frig doar pentru ca am fost prea buna, prea ingaduitoare, prea pasatoare, prea cu inima. Daca as putea sa o scot din piept si sa o arunc undeva la gunoi, stiind ca dupa voi trai in liniste, as face-o, sincer, chiar as face-o. Ma irita compasiunea mea pentru altii, chiar ma irita. Nu pot sa nu dau importanta oamenilor. Pur si simplu nu pot. Nu pot sa-i fac sa sufere indeajuns de mult incat sa-si dea seama ca nu e vorba numai de ei aici. Suflete nevinovate pot fi ranite si ar fi bine ca jocul acesta murdar sa nu ia amploare. Dar degeaba, e in zadar sa le explici oamenilor. Pana si cainii dau dovada de mai mult altruism.