joi, 3 iunie 2010

Jurnalul unui muritor #6

        Iti mai amintesti cum era ? Noi doi si luminile. Umbrele se jucau pe fata ta in timp ce eu iti mangaiam parul fin. Era vara si noi nu ne mai saturam.
        Daca stiam ca va fi asa, nu mai plecam. Dar am fost nevoita s-o fac . E pentru binele nostru. Al meu si al tau. Sincer, nici nu m-am gandit ce voi face,unde ma voi duce, din ce voi trai. Dar nu-mi pasa. Ma cunosc si sincer nu vreau sa te ranesc inca odata. Esti ultima persoana careia as vrea sa-i fac rau. Daca as putea as plange eu in locul tau, pentru ca stiu ca plangi. Lacrimile de pe scrisori te tradeaza. 100 de scrisori, nici nu e mult... Nu cred ca mai pot face asta. Si ce n-as da sa te strang acum in brate si sa-ti spun cat de mult imi lipsesti. Tot ce pot sa strang acum in brate e ursuletul de plus pe care mi l-ai dat de ziua mea. Noptile trec pe langa mine ca vantul si ma tot intreb de ce nu esti aici, pe aceasta jumatate goala de pat. Luminile de pe strada lasa o dara de tristete pe perna ce inca mai are numele tau pe ea. Mi-e dor sa ma trezesc cu tine, sa ma trezesc inaintea ta si sa te privesc dormind, sa-ti dau suvitele de par carliontat de pe fata, sa te sarut pe frunte. Oh,dar asa e cel mai bine . Tu pe drumul tau, eu pe drumul meu. Doua destine despartite de soarta, dar cine stie..
     Poate peste ani ne vom intalni si ne vom aminti cum a fost. Si sigur ne vom intalni...Pentru ca destinul nu-si lasa treburile nerezolvate...