I .

       Vantul unduia usor salciile. Era doar o copila pe atunci. Nu stia ce-i viata sau ce urmeaza sa o astepte. Credea in iubire si spera ca intr-o buna zi, alesul ii va bate la usa. In fiecare seara privea pe geam,vedea oameni imbratisandu-se si sarutandu-se si-si imagina cum ar fi ca macar o clipa sa fie in locul acelor fete. Dar stia ca soarta nu-i va fi una roz si era aproape gata sa cedeze. Dumnezeu o privase de bucuria de a alerga, sau de a merge , de a se misca. Era imobilizata intr-un scaun cu rotile,iar pentru ea nu era deloc usor. O durea, o durea faptul ca nu putea sa-si miste membrele, sa iasa , sa vada, sa cunoasca. Cu cat o durea mai tare in interior, cu-atat o durea mai putin in exterior.Dar se obisnuise . Uitase ce e aia bucurie.
      Totul s-a intamplat cand avea doar cinci anisori. Era o copila nestiutoare,o copila naiva, o copila. Nu stia ca plimbarea aceea pe trotuar avea s-o coste mai tarziu. Desi mama ei ii spusese sa nu iasa din casa, cat timp e plecata la servici, ea, nu a ascultat-o. In ziua aceea avuse loc un jaf la banca din oras. Politia intervenise imediat, dar raufacatorii reusisera sa scape. Masina se apropia cu viteza, iar intr-o fractiune de secunda, o izbise, pe trotuar. Ambulanta ajunsese imediat acolo,primise primul ajutor. Mama ei era disperata. Isi repeta intr-una " E vina mea, e vina mea ! De ce am plecat? De ce am lasat-o singura ? Trebuia sa fi stiut..trebuia sa fi stiut..E doar o copila,Dumnezeule! Nu asculta de mine." In clipa in care doctorul aparuse pe usa, mama Ellei, Jena izbucnise in plans. " Imi pare rau. Fiica dumneavoastra nu va mai putea merge niciodata. A suferit o fractura de coloana".Jena cazu in genunchi. " Doamne, fa ceva!Nu-mi lasa copilasul sa sufere.."
      Iat-o acum, dupa zece ani, cum in fiecare seara se uita pe geam.Avea speranta si credinta. Era ferm convinsa ca intr-o zi se va vindeca.
      Oprise veioza si se baga in pat. Luna ii veghea somnul,iar salciile ii cantau un cantec de leagan..Adormise.