Oare ?

Exista cineva. Speri. Crezi. Visezi. Te minti singur ca macar data aceasta va fi diferit. Ca…macar acum va fi altfel. Si iti continui viata tot asa, mintindu-te în continuare că totul este bine, că aşa trebuie să fie. Accepţi totul înghiţind în sec, mângâindu-te cu acele banale cuvinte ”aşa trebuie să fie”. Mergi mai departe. Aceasta e traiectoria ta. O urmezi pas cu pas. Ajungi într-un moment în care nici măcar nu-ţi mai pasă atât de mult de dorinţele tale. Laşi totul să decurgă de la sine. Mergi înainte ca într-un labirint din care nici tu măcar nu ştii dacă vei mai ieşi. Comunici. Socializezi. Dar mecanic. Nu-ţi mai pasă că nu te-ai aranjat, că nu mănânci sănătos sau că lumea te vorbeşte. Ai ajuns în momentul în care totul e mort pentru tine. Până şi tu. Zilnic te trezeşti, faci aceleaşi lucruri, nu ai nici un gând, nici un sentiment, nici o decepţie. Te minţi zilnic că totul e bine şi continui aşa. Până şi tu ajungi să crezi minciunile pe care ţi le repeţi veşnic pentru ca nu cumva să le uiţi. Nu te mai interesează. Dacă e să îţi iei un loc de muncă, o faci pentru că aşa trebuie, nu pentru că-ţi place. Dacă e să te căsătoreşti, o faci pentru că a sosit timpul, nu pentru că îţi arde inima după asta. Şi uite aşa zilnic trece viaţa ta. Trăind alta. Eşti tu. Dar altul. Şi oare cât te mai poţi minţi aşa, că totul e bine, că totul e roz şi că nu-ţi pasă?
Şi când te opreşti, şi dai să spui veşnica minciună: ”totul e bine”, încearcă să realizezi că de fapt nu e. Nu e bine. Chiar deloc. Nu e bine că iubeşti pe cineva şi nu-i spui. Nu e bine că aveai vise măreţe, dar că ţi le-ai îngropat. Nu e bine că nu trăieşti viaţa cum vrei tu, ci cum vor ceilalţi. Nu e bine că nu eşti liber. Nu e bine că ai decăzut atât de mult încât… te minţi singur. Şi nu e bine pentru că… tot timpul ai fost aproape de fericire şi ai lăsat-o departe să zboare. Asta nu e bine.