luni, 12 iulie 2010

Eu si marea.

Am visat marea odata. Albastra era,parca. Valurile se spargeau asurzitor de digurile inalte.Ploaia zdruncina nisipul fin, in care, cateodata se ascundeau racii.Si eu, eu ma uitam cum o ploaie calda de vara, putea sa invrajbeasca marea si sa rupa norii,cum o minciuna poate sa rupa sufletele oamenilor in bucatele si sa le spulbere, sa le evapore.Ma gandeam cum oamenii se lasa amagiti de niste cuvinte atat de mici , cu un inteles atat de mare si cum isi semneaza condamnarea la suferinta.Cum au incredere unii in ceilalti si cum peste doua minute, acea incredere se prabuseste, ca un castel de nisip. Si sufletele lor se ascund de ploaie,ploaie de durere si amaraciune, pe care , orice suflet ar evita-o daca ar fi in toate apele.Ce ciudat, vorbesc de suflete desi nu stiu nimic despre al meu. Zbor si eu ca un pescarus singuratic, din plaja in plaja, incercand sa culeg scoici care sa-mi consolideze cuibul, dar risc sa ma prabusesc in marea involburata care, cu siguranta, ma va seca , asa cum face cu tot ce prinde. Dar, dupa furtuna , iata ca si soarele apare, de dupa apa care , parca s-a mai domolit. Si uite cum eu imi fac loc, eu, un pescarus naufragiat pe o plaja ce nu o cunosc,printre multimea de oameni care , par atat de mari !Euforia ma cuprinde si simt ca sufletul meu este salvat. Ma indrept spre soarele ce parca se stinge in mare si de-acolo, imi voi continua cautarea spre aflarea adevarului despre mine si despre alti pescarusi, care cu siguranta isi doresc acelasi lucru.

Niciun comentariu: